De prea multe ori

Trăiesc în grabă şi într-o oarecare rutină care mă indispune de fiecare dată când o conştientizez. Fac ochi, beau o cafea, urc în maşină, ajung la servici, plec de la servici, pierd ceva timp în faţa televizorului şi... gata-i ziua. Şi cea de azi, şi cea de ieri, şi cea de acum o săptămână.
În zilele astea plate mă simt ocupat, poate chiar sunt, şi uit de multe ori lucruri care chiar nu merită uitate. Ce poate fi mai trist decât o zi în care "nu ai timp" să întrebi un prieten dacă e bine?

Tony

Iubesc regizorii! Platonic, of course. Şi nu pe toţi. Doar pe cei care au ceva de spus şi ştiu cum să se "exprime". De Tony Scott sunt sigur că a auzit mai toată lumea, mai ales după ce s-a lansat Man on fire. Vorba aia, tehnica montajului din pomenitul film se predă acum în mai toate şcolile de regie din lume. Băiatul ăsta care nu mai e de mult băiat, mai pe scurt Tony, a regizat la viaţa lui ceva filme ce merită băgate în seamă. Aş aminti, într-o ordine deloc riguroasă: Top gun, True romance, Revenge, Enemy of the state, Spy game, Man on fire, Deja Vu şi mai recentul The taking of Pelham 1 2 3. Dacă nu priveşti la filmele astea doar ca la nişte povestiri ecranizate, parol că ai ce băga la tărtăcuţă din fiecare în parte câte ceva. Dar vorba lungă, sărăcia omului. Faptul care mi l-a readus în minte pe Tony a fost că am revăzut recent unul dintre scurt metrajele de promovare făcute pentru BMW. S-a creat un fel de modă printre producătorii potenţi de autoturisme de a-şi face reclame cinematografice ceva mai spălate, mai cu subiect şi mai ales cu protagonişti şi regizori de renume. Iaca una dintre ele. Foloseşte ceva tehnici interesante...

Nea Marin miliardar !

Ieri m-am întrecut în cunoştinţe de aritmetică cu o colegă şi a câştigat... calculatorul. Ne apucase pe noi talentul de a calcula cam câţi bani am aruncat de-a lungul anilor pe ţigări şi rezultatul a fost spectaculos: aproape două miliarde de lei vechi. Haoleu! Păi dacă aveam banii ăştia în vremurile de ceaţă prin care trecem, eram de-a dreptu' jmecher.
Că mi-am propus anul ăsta să mă las de sportul poluant nu am să spun. Şi asta dintr-un motiv extrem de simplu: fiindcă nu mi-am propus! Nici până acum nu m-am străduit aprig în direcţia asta, aşa că nu văd de ce m-ar lovi fix acum. Altruist fiind îmi sfătuiesc prietenii să lase dracului fumatul că nu le aduce nici un bine, ba chiar lucrează cu succes la belirea sănătăţii lor, dar mie nu mă obosesc să-mi povestesc chestiile astea. Doar că, în urma calculelor făcute, mă cam enervează ideea că am spart atâţi ţechini pentru a sta cu paiu' în gură.
La un anumit moment am dat dovadă de bunăvoinţă şi m-am dus la nişte tanti dintr-o ţară vecină şi prietenă care se lăudau că-mi şterg din creier dorinţa de a fumega cât ai zice peşte. M-au electrocutat, m-au aburit cu texte motivaţionale şi rezultatul a fost pe măsură: vax albina crema puca! A doua zi fumam de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Şi prin tinereţile mele zbuciumate am făcut un exerciţiu de voinţă. M-a ţinut mai bine de trei luni, dar după vreo 20 de ore în care am îngheţat în maşină aşteptând nişte tovarăşi de la drumuri să dezăpezească o şosea pe care am rămas înfipt într-un munte de nea, mi-a trecut brusc.
Calcule de genul ce aş fi putut face cu banii aruncaţi nu fac. Că banii s-au dus. Şi dacă ar fi să îmi urez ceva la acest frumos început de an, ar suna cam aşa: să fii sănătos, dragule, măcar atâta timp cât să mai apuci să fumezi de vreo zece miliarde!
Hai, vă pup pe bască !

Ultim omagiu

Când convorbirea s-a întrerupt brusc mi-am dat seama că vorbeam de o oră la telefon. Cu mama. Depănam amintiri despre anii mei de liceu, despre prostiile pe care le făceam pe atunci, despre colegi şi profesori, note şi caracterizări de-ale dascălilor, despre cum chiuleam cu băieţii ca să mergem la mici aromatizaţi cu bere... Dacă aş putea face un salt înapoi în timp cred că perioada aia, a anilor de liceu, aş alege-o ca destinaţie. Libertatea pe care o simţeam, lipsa grijilor, nebunia care ne caracteriza pe toţi mă face să-mi fie dor de cum trăiam şi cum simţeam pe-atunci.
Din păcate motivul pentru care am aterizat în perioada adolescenţei a fost unul extrem de trist: a murit profesorul meu de matematică.
Domnul Loghin, aşa îi spuneam pe atunci şi la fel simt să-i spun şi acum, a fost profesorul pe care l-am respectat şi îndrăgit cel mai mult din toţi anii mei de şcoală. Era un om "cu clasă", un bărbat stilat, de un calm desăvârşit, un dascăl de la care simţeai că ai ce învăţa, şi aici nu mă refer doar la materia pe care o preda. Cu toţii îl îndrăgeam şi era singurul pe care ne abţineam să-l scoatem din sărite. De pe atunci era bolnav de inimă şi ştiam cu toţii că nu are voie să se enerveze, dar nu cred că ăsta era motivul pentru care ne comportam altfel la orele lui.
Ţin minte de parcă ar fi fost ieri cum m-a bătut pe umăr într-o zi de prin clasa a zecea şi m-a rugat să-i "împrumut" pachetul din care tocmai extrăsesem o ţigară din care trăgeam voluptos. Şi culmea, chiar a fost cu împrumut. După ce am terminat a XII-a, în vacanţa de Crăciun, ne-am reunit cei din gaşca din liceu şi am luat-o la colindat. N-au fost mulţi profesorii pe la care am mers, dar domnul Loghin a fost primul. Am stat destul de mult la el, am râs, am povestit, el a glumit mult cu noi iar înainte de plecare a deschis un dulap din care a scos pachetul de ţigări pe care i-l dădusem cu doi ani în urmă. Era chiar acela, ţineam eu minte că mă cam ofticasem că am apucat să fumez doar doua ţigări din el... Mi-a zâmbit şi mi-a spus că a venit timpul să-mi returneze ceea ce i-am "împrumutat"...

Cred că a fost ultima dată când ne-am văzut. M-a întristat profund să aflu că dascălul meu s-a stins şi a plecat dintre noi. Chiar dacă-s mulţi anii de când nu l-am mai întâlnit, tot simt că lumea mea a devenit mai săracă acum că nu mai e...
Odihneşte-te în pace, domnule profesor...

De foame

Ca rod al înţelepciunii populare, nu chiar cu mult timp în urmă un coleg îmi zicea că nu e ok să purcezi la cumpărături de bucate cu burta goală. Nu de alta, dar ai putea trăi cu impresia că eşti capabil să mănânci rafturile unui întreg supermarket. De auzit l-am auzit, evident, că altfel nu reproduceam măreţele cuvinte, dar se pare că nu am prea băgat la căpăţână ce eram sfătuit. Drept pentru care, uşor lihnit de foame, am luat-o pe înserat la pas prin Real. Recunosc spăşit, intenţiile iniţiale erau mai mult decât decente, doar finalizarea a fost un dezastru. Am intrat acolo fiindcă îmi era în drumul de pe coclaurile bătute şi nu-mi doream decât o pâine şi să arunc un ochi pe standurile cu cărţi. Ceea ce am şi făcut. Doar că lenea mi-a şoptit că aş fi băiat deştept dacă n-aş rata o sesiune de cumpărături culinare, din moment ce tot mă aflu într-o atare locaţie... Şi nici măcar nu mi-a luat mult; în mai puţin de jumătate de oră am balotat de pe rafturi cam tot ce am visat că aş băga sub nas. Pateuri, brânzeturi de vreo mie de feluri, pulpe de frecat prin pungi magice, peşti decedaţi şi îmbălsămaţi în sos tomat, salamuri uscate mai mult sau mai puţin, niscaiva cutii de îngheţată, ceva dulciuri că de, şi eu mai sunt copil, al lui mama cel puţin... Şi ar fi fost bine dacă mă rezumam la astea, dar cum maţele îmi urlau de îmi era jenă că se aude în întreg magazinul, m-am concentrat şi asupra bucatelor gătite, drept pentru care din coşul meu nu au lipsit ceva pârjoluţe de porc, un pui dolofan bine rumenit, ceva varză cu kaiser, puţină fasole cu cârnaţi, o babană salată bulgărească, neşte plăcintă cu brânză cât să hrănesc întreg blocul... Când am ajuns la casă m-am întrebat dacă mi-am făcut cadou încă un home cinema. Iar când am ajuns acasă şi am început să le stivuiesc în frigider citind pe sărite termenele de garanţie m-am prins că nu am să apuc să mănânc nici un sfert din ce am achiziţionat înainte să le crească frunze... Aşa că, ascultaţi un sfat de la un om în vârstă: când vă e foame mergeţi la restaurant, că altfel aruncaţi banii degeaba!

Anul bowling-ului

Analizele superioare şi încărcate de jde mii de ore de chibzuinţă nu sunt chiar lucrurile care mă încearcă la ora asta. E seara fraţilor, şi acum am binevoit a-mi căsca ochii în noul şi minunatul an 2010. Dar totuşi cuget, că nu sunt plantă.

După cum am auzit pe la colţuri, cu doi ani înainte de sfârşitul lumii cică vine anul bowling-ului. Minunatul nume mi-a tunat pe sub freză în timp ce mă jucam cu tastele şi metaforic vorbind, cred că se potriveşte cu ce ni se pregăteşte. Am votat şi am devenit, încă o dată, o ţară de jucători. Ei, votaţii, la serviciu iar noi, votanţii, la primire. Altfel spus ei aruncă bilele şi noi o facem pe popicele.
Îmi închipui că văd tabela de marcaj, dar nu prea mi-i clar scorul la prima aruncare...
Jucătorii au crescut accizele cu vreo 15 %, mai pe româneşte, popicele care erau fumătoare, zâmbeau alcoolului sau cine ştie ce vicii mai aveau, vor trebui să o lase mai moale... măcar cu 15 %. Pe de altă parte, o bilă neînsoţită nu dă bine în societate, aşa că mai are la braţ ceva scumpiri de carburanţi, energie electrică, care duc şi ele la creşterea preţurilor la ceea ce numesc popicele "papa cea de toate zilele". Dar pentru liniştea popicelor de pretutindeni, devine "moca" să-ti tragi un iaht, niscaiva blănuri naturale, ceva bijuterii de aur ori platina... că astea au scăpat din 2010 de accize. Iar dacă îţi ţin de foame armele, bagă mare că se ieftinesc spectaculos!

Aaa... Ce nesimţit pot fi... La mulţi ani, popice conaţionale! Mai povestim, dacă rămânem în picioare!